A case for civility (O pledoarie pentru o atitudine civica)

[Prima data pe acest blog ... citeste aici]

Os Guiness, o voce de seama in cercurile evanghelice (din vest), abordeaza cu mult curaj un subiect important in ultima lui carte The Case for Civility: And Why Our Future Depends on it (Pledoarie pentru o atitudine civica: si de ce viitorul nostru depinde de aceasta). In carte el face o pledoarie impotriva “spatiului public sacru”, in care unei religii i se da “un loc preferentiat in viata publica” [p. 88] si “spatiul public gol” in care “orice expresie religioasa este cu eficacitate mentinuta in spatiul privat, iar sfera publica mentinuta ca fiind seculara” (p.116). El incheie prin a pleda in favoarea unui “spatiu public civic” pe care il defineste:

“unul in care cu totii – oameni de orice credinta, fie religioasa, fie naturalista – au egala libertate de a intra si de a se implica in viata publica pe baza credintei lor, ca si chestiune de “exercitiu liber”, dictat de propria lor ratiune si constiinta.” (p. 135)”

Cred cu multa convingere in nevoia unui astfel de spatiu public civic si in a ne feri de cele doua extreme. Salut in privinta aceasta publicarea oportuna a acestei carti. Trebuie insa sa fim atenti si sa ne autoevaluam pe masura ce abordam acest subiect important. Ce anume ne motiveaza sa incurajam un astfel de forum public? Care este atitudinea cu care intram in acest spatiu public? Cum privim pe “celalalt”? Raspunsul la aceste intrebari ne va determina comportamentul public. Sunt oare greselile pe care le-a comis “dreapta religioasa” si impotriva carora Os Guiness vorbeste cu atat vehementa o simpla chestiune de discurs, de tactici rele sau sunt ele o chestiune de mesaj (continut) si de convingeri ce trebuiesc reexaminate? Credem, noi crestinii, ca avem raspunsul la toate lucrurile si ca restul lumii e gresita?

Iata cateva puncte in carte cu care vreau sa interactionez. In acest spatiu public “Nu exista o esenta comuna si nici o identitate atotcuprinzatoare” (p.147) scrie Guinness, de aici, conclude autorul, provin diferentele noastre de nereconciliat. Apoi mai scrie “ ’dreptul de a crede orice’ nu inseamna ca ‘Orice crede cineva este corect’ ” (p.155) si totusi “Diferentele trebuiesc dezbatute” (p.148).

Personal, as fi dorit ca Os sa fi folosit un alt cuvant. Dezbaterea implica doi sau mai multi participanti care vin la masa de discutii cu prezumtia ca o parte are dreptate si ca celalalta e gresita. Asta nu e genul de discurs pe care il vrem in acest spatiu public. Nu incercam sa ne convingem unii pe altii ca dreptatea e de partea noastra. Dezbaterile nu apropie pe oameni; ele au tendinta de a segrega, de a crea puncte de conflict. Cine vrea sa i se arate ca e gresit (ca nu are dreptate)? Cine vrea sa piarda? Poate o atmosfera mai buna care ar trebui incurajata in spatiul public este aceea a unei conversatii. Diferenta fundamentala este ca participantii vin la masa rotunda cu prezumtia ca s-ar putea sa fie gresiti (fapt la care Guiness face aluzie cand spune “avem responsabilitatea sa avem dreptate, insa cu modestie; pentru ca s-ar putea ca si noi la randul nostru sa fim gresiti” (p.156)). Trebuie sa ne apropiem unii de altii cu umilinta, fiind gata sa ascultam ce are celalalt sa spuna, asa incat sa invatam impreuna si astfel sa creem o platforma comuna care sa ne permita sa traim in pace chiar daca nu suntem de acord in toate. Aceasta pare a fi o postura mult mai buna pentru a apropia pe oameni decat cea a unei dezbateri; ea da dovada de un respect reciproc autentic si incurajeaza cu adevarat participarea. Credem oare ca cei care provin din medii religioase diferite au ceva valoros de oferit, ca exista ceva bun peste tot si ca trebuie sa ne adunam si sa sarbatorim asta? Aceasta este o chestiune ce tine de convingeri care e critica daca e sa na apropiem de acest spatiu public civic cu speranta.

Daca nu exista o esenta comuna care sa ne uneasca, asa cum pare sa sugereze autorul, atunci cum putem sa ne apropiem unii de altii? Cum putem sa si vorbim de un bun comun daca nu ar exista anumite idealuri care ne unesc pe noi toti. Daca “nu toata lumea are dreptate”, atunci cine are? Desi subtitlul cartii pare sa cuprinda intreaga societate, Os Guinness explica intr-un interviu, ca prin asta el se refera la “libertatea urmasilor lui Cristos sa-I fie credinciosi in toate sferele vietii, inclusiv libertatea noastra de a intra si a ne implica in viata publica”. Oare trebuie (noi crestinii) sa creeam acest spatiu public ca sa putem sa ne expunem mesajul? Oare ne preocupa doar libertatea noastra?

Pe cat de importanta e aceasta tema a spatiului public civic, este la fel de important sa fim pregatiti sa intram in acest spatiu cu o atitudine corespunzatoare.

Care sunt gandurile tale?

Ce este adevarul?

[Prima data pe acest blog ... citeste aici]

Este vechea intrebare care a starnit mintile multor, multor oameni. Desi s-a scris mult ca raspuns, ma voi aventura sa spun ca ea continua sa staruie in mintile noastre pledand sa fie descoperita. Cu cat cunoastem mai mult “adevarul” cu atat suntem mai nesatisfacuti cu ceea ce cunostem si dam din coate sa-l exploram si mai mult.

Adevarul se aseamana foarte mult cu Coca-Cola: iti stampara setea temporar, lasandu-te cu o si mai mare sete.

De-a lungul veacurilor oamenii au avut tendinta sa graviteze fie in a scoate in evidenta natura absoluta, fie cea relativa a adevarului. Am ajuns sa-mi dau seama ca adevarul este atat absolut, cat si relativ. Aceste doua dimensiuni sunt strans legate. Ele sunt reflectate in relatia dintre teorie si practica. Teoria nu are nici o valoare decat numai atunci cand este aplicata. Dimensiunea absoluta a adevarului nu are nici o valoare decat in raport cu un anumit context sau aplicatie a ei. Asadar, atunci cand analizam adevarul in aplicatia lui, trebuie sa-i acceptam relativitatea, intrucat arata diferit de la o persoana la alta, de la o situatie la alta, de la un context la altul. Cu toate acestea aplicatia semnaleaza in mod inevitabil existenta unui absolut a priori care este aplicat.

Dintr-o alta perspectiva am putea spune ca adevarul este RELATIONAL in natura lui. Adevarul nu exista decat numai atunci cand exista cel putin doua realitati care sunt intr-un oarecare raport una cu cealalta. Putem sa ne uitam la oricare afirmatie de adevar si putem vedea ca intotdeauna ea reprezinta o relatie. Putem deci sa spunem ca adevarul este ceea ce leaga totul. Cand spunem, de exemplu, “Dumnezeu este dragoste”, dragostea are semnificatie doar in masura in care exista o alta realitate care poate primi aceasta dragoste. Toate calitatile si atributele lui Dumnezeu arata spre o relatie, ca urmare spunem ca Dumnezeu este un Dumnezeu relational. Acest computer pe care il folosesc sa scriu acest articol are semnificatie/adevar doar datorita relatiei cu mine. Daca nu este folosit de nimeni, nu are nici o valoare. Pe scurt, tot ceea ce exista este intr-o relatie cu o alta realitate, altfel nu poate exista. Felul in care exprimam noi aceasta este sa spunem ca totul este interconectat, se afla intr-o legatura stransa.

Cei ce afirma ca adevarul este absolut au si nu au draptate, la fel ca si cei care spun ca adevarul este relativ. Doar atunci cand acceptam aceasta dimensiune dualista a adevarului putem incepe sa-i gustam bogatia.

Ce este adevarul? Este o intrebare careia trebuie sa-i raspundem in mod individual, nu prin reproducerea si adoptarea unor afirmatii de adevar “universale”, ci prin a ne stradui sa gasim adevarul nostru propriu, ceea ce este adevarat pentru noi, in situatia noastra unica.