O intrebare obisnuita

[Prima data pe acest blog ... citeste aici]

Duminica pe la pranz dupa ce am ajuns acasa si ne-am asezat in sofa noastra comfortabila, ne-a cuprins pe amandoi asa dintr-o data ceea ce parea a fi o senzatie cunoscuta . Sotia face o treaba fantastica in a purta grija de nevoia asta fundamentala, dar astazi totul depindea de mine si nu parea promitator. In timp ce ne uitam unul la altul, destinsi, ne-a venit imediat in minte o intrebare: ce mancam?

“Dificultatea” noastra era urmatoarea. Ina vroia sa faca o pauza bine meritata si chiar daca eram dispus sa ajut … nu le am eu cu gatitul (in afara de … pai … ok, nu stiu sa gatesc!). Aveam mancare in frigider; trebuia insa “pregatita”, intelegeti? Iar acum trebuia sa trec prin procesul asta extenuant de a lua o decizie. Mergem la restaurant? Daca nu, atunci trebuie sa merg sa cumpar ceva gatit. Problema era amplificata de faptul ca nu vroiam sa mancam ce am mancat data trecuta. Asa ca am trecut prin obisnuita rutina a optiunilor disponibile. Dupa ce ne-am obosit sa tot alegem, am decis sa mancam ceva chinezesc. Ajuns la restaurant am sunat-o sa vad ce vrea anume (are preferintele ei, nu?!?). La telefon ii spun: cu $1.25 mai mult poti primi trei feluri de carne in loc de doua, asa ca ne-am decis sa cumparam trei. Dupa ce am terminat de mancat (pe sofa noastra comfortabila, uitandu-ne la TV) ne-am uitat unul la altul si am spus: trebuia sa fi comandat doar doua feluri … a fost prea mult!

In alta parte, undeva pe aproape sau undeva departe alti oameni pun aceeasi intrebare. Pentru ei dificultatea e de cu totul alta natura. Daca pentru mine si sotia mea si probabil si pentru tine (daca citesti acum) dificultatea sta in a alege intre atatea optiuni, in a te incomoda … pentru alti oameni sta in faptul ca nu au nimic ce sa manance. Cand te intrebi “ce sa mananc” si criza apare nu din lipsa de mancare trebuie sa sti ca:

1. ESTI BOGAT !!!
2. Cineva, chiar in momentul ala, a murit de foame.

O intrebare pe care ne-o punem cu totii, insa ce contrast drastic! Ma pus pe ganduri … sper sa te puna si pe tine.

Putem sa punem capat saraciei si o putem face cat mai suntem in viata!!!

Fie te afli printre cei care au nevoie de ajutor, fie printre cei care pot oferi ajutor.

Deci … ???

Emergentii: bereenii de astazi

[Prima data pe acest blog ... citeste aici]

S-a depus mult efort in a descrie un crestin emergent. Pentru ca fiecare incercare inevitabil analizeaza dintr-un anumit unghi de vedere, se dau nastere in mod inevitabil la diferite portrete. Situatia e complicata si mai mult de faptul ca ei (emergentii) nu sunt un grup monolitic. Provin din diverse sfere ale vietii, diferite inclinatii teologice, diferite traditii, diferite locuri geografice, fiecare isi are propria istorie si asa mai departe. As spune ca sunt la fel de diversi cat sunt indivizii care formeaza acest grup. Totusi exista ceva ce-i leaga. Exista un fir rosu care ii uneste: vor sa fie arhitectii propriilor lor vieti. Nu vor sa adopte orbeste sau “prin credinta” traseul vietii preluat de la altcineva; ei vor sa-si creeze planul lor propriu dupa care sa-si ghideze viata.

De foarte multa vreme a existat prezumtia ca, crestinii trebuie sa fie un grup omogen. Trebuie sa arate la fel, sa dea aceeasi impresie, sa gandeasca la fel, sa creada la fel, sa se comporte la fel, sa aiba acelasi miros … ce mai, sa fie facuti din aceeasi matca (ok, exagerez, dar intelegeti ce vreau sa spun). Treaba asta decurge cam asa: exista o “traditie” crestina care trebuie pastrata de la o generatie la alta, transmisa cu credinciosie si acceptata fara rezerve: “in buna credinta”. Crestinii emergenti au rupt lantul asta si au spus: nu putem adopta asta asa orbeste; trebuie sa examinam si trebuie sa examinam TOTUL.

Unora le place sa se numeasca emergenti, iar altii sunt numiti emergenti. Descrierea lui Ed Stetzer “three streams of emergents” (trei cai pe care se afla emergentii) este un exemplu din a doua categorie. Voi parafraza ce spune el si ce se crede in general. Unii “emergenti” vor sa schimbe imaginea (brand-ul) traditiei crestine asa incat sa fie relevanta azi. Totul ramane la fel, ne schimbam doar fata. Acestia sunt emergentii care cauta sa fie relevanti. Apoi sunt cei care se uita la felul in care ne comportam ca biserica si sa schimbe ceea ce e necesar. Acestia sunt reconstructionistii. Ultimul grup sunt cei care vor sa re-examineze absolut totul si care sunt gata sa schimbe intreg sistemul in profunzime. Acestia sunt revizionistii.

Lasand deoparte etichetele cu conotatiile lor negative, vreau sa spun ca ultimul grup ii reprezinta pe adevaratii crestini emergenti. Ca sa treci drept emergent trebuie sa ai indrazneala sa re-examinezi TOTUL. Daca nu esti pregatit sa examinezi totul de ce sa te mai pui sa examinezi? De ce sa mai examinezi ceva? [Nu pot sa inteleg in ruptul capului aceasta re-examinare pe alese. Care este criteriul dupa care iti dai seama ce sa examinezi si ce nu? Pe bune !!!] Acum, inseamna asta ca totul va fi schimbat? Nu neaparat. E vorba de o simpla re-evaluare sincera a traditiei crestine care ne-a fost transmisa: obiceiuri (anumite practici), doctrine, eclesiologie etc. Care este teama? Daca il iubim pe Dumnezeu cu sinceritate, avem Biblia ca ghid si ne-am angajat sa-l urmam pe Isus, ar trebui sa fie totul bine, nu-i asa?

Adevaratii emergenti au existat intotdeauna. Ei sunt cei care vor sa examineze totul inainte de a adopta si de a-si insusi ceva. Ei sunt cei din Berea de pe vremea Ap. Pavel care nu au considerat ca din moment ce era vorba de Ap. Pavel ar trebui sa accepte pur si simplu tot ce li se transmite. Aceasta este postura corecta pe care trebuie sa o avem, care ne va scuti de multe traditii umane daunatoare care vor sa se strecoare in paradigma noastra. Mandatul fiecarei generatii este sa arunce o noua privire (nu cu ochii inchisi la ceea ce a fost inainte) si sa-si foloseasca imaginatia pentru a descoperi ce inseamna sa fi crestin, sa-L urmezi pe Cristos in contextul actual. E cu mult mai usor sa reproduci sau sa copiezi o traditie care ti-a fost transmisa decat sa concepi una cu totul noua. Daca, insa, vrem sa fim fideli busolei launtrice, fideli Dumnezeului pe care il iubim, fideli Bibliei pe care o pretuim, fideli lumii in care ne regasim si fideli lui Isus pe care vrem sa-L urmam nu exista alternativa. A fi crestin inseamna a fi emergent.

Binecuvantarea durerii

[Prima data pe acest blog ... citeste aici]

Alaltaieri fiul meu cel mai mare a intrat in casa ca o furtuna manifestand ceea ce parea sa fie o durere crunta, o durere pe care cred ca o cunoastem foarte bine: si-a prins degetele in usa masinii. Ouch !!! In timp ce am incercat sa-l linistesc m-au napadit amintirile propriei mele experiente de acest gen.

Durerea are o conotatie negativa cam pentru toata lumea. Printre lucrurile pe care am vrea sa le eliminam din viata, daca ar fi posibil, durerea ar fi cu siguranta printre primele. Nu ne place durerea. Dar cui ii place? Durerea … ce mai, doare. Dr. Agostino Villani, un expert international in ce priveste durerea, a scris o carte intitulata, “Pain is not a disease” (Durerea nu este o boala). De ce a trebuit oare sa scrie o carte pe subiectul asta? Banuiesc ca datorita perspectivei noastre asupra durerii.

Te-ai oprit vreodata sa te gandesti cum ar fi viata fara durere? Vorbesc despre viata aici pe pamant. Eu nu m-am gandit … pana nu am vazut un documentar despre o fetita care traia intr-o lume pe care am considera-o noi atat de “minunata”. Ea se numera printre cateva sute de persoane in intreaga lume care sufera de una dintre feluritele boli care ii face, chiar de la nastere, pe persoanele in cauza sa fie complet incapabile sa simta vreo durere.

Expertii spun ca primii ani ai copilariei pot fi goaznici pentru cei cu insensibilitate totala fata de durere. Cand le cresc dintii ei pot sa-si muste limba sau degetele in nestire, sa-si bage degetele in ochi sau chiar sa-si provoace rani serioase fara sa-si dea seama.

In timp ce ma uitam ma tot gandeam: ce chestie, pana la urma durerea e necesara, durerea face parte dintr-o viata normala si sanatoasa … durerea este buna! Este un dar de la Dumnezeu pentru care trebuie sa fie recunoscator. Am descoperit ca durerea ne previne de pericol. Deci n-ar trebui sa am problema cu durerea, ci cu ceea ce o provoaca, hmmm …

In timp ce ma gandeam la asta am inceput sa ma intreb: oare la asta sa se fi referit Iacov cand ne-a cerut sa vedem durerea intr-o lumina pozitiva (Iacov 1:2-4)? Ok, poate ca nu vorbeste despre durerea fizica, dar nu face suferinta, durerea care nu e de natura fizica, parte din aceeasi realitate? Uram suferinta si am face tot ce ne sta in putinta sa o evitam. Cine stie, poate ea este o parte necesara a vietii prin care Dumnezeu ne atrage atentia si ne previne de pericole, de probleme de care nu ne-am da seama altfel. La urma urmei Biblia e destul de clara asupra faptului ca suferinta este o parte integranta a vietii crestine si ca nu este o anomalie.

Tu cum vezi durerea? Vezi durerea din vaiata ca o binecuvantare sau ca un blestem? Ce ganduri ai?

Viata in totalitatea ei

[Prima data pe acest blog ... citeste aici]

Viata este plina de contradictii. Insasi existenta cuvantului semnaleaza aceasta realitate. De-a lungul anilor am invatat ca pentru a-mi mentine o minte sanatoasa si a putea fi captivat de frumusetea care ma inconjoara in forme si modalitati atat de multe si diverse trebuie sa accept din tot sufletul paradoxul vietii. Trebuie sa traiesc in tensiunea contradictiilor si sa dau atentie tuturor partilor implicate, asa incat sa ma pot bucura de viata asa cum e, in toata plinatatea ei.

In dorinta noastra dupa certitudine si stabilitate cadem adesea prada tendintei de a ne situa intr-un cotlon al vietii in detrimentul vietii in totalitatea ei. Adoptam o teorie, o scoala de gandire, o ideologie, o traditie, un partid politic, un sistem teologic s.a.m.d. Ne formam identitatea in acest spatiu si ne cream un univers artificial care graviteaza in jurul “cotlonului” pe care l-am adoptat. Apoi suntem confruntati de viata si balonul nostru se scutura si ajunge sa se sparga. Pentru ca tinem cu tot dinadinsul la identitatea pe care ne-am stabilit-o incepem sa negam sau sa justificam dezorientarea care rezulta, compromitandu-ne si mai grav integritatea, ceea ce suntem cu adevarat. Ne uitam doar cu un ochi, ca sa ma exprim asa, tinandu-l pe celalalt inchis la restul realitatii cu care suntem confruntati. Acordam atentie doar lucrurilor care se conformeaza pozitiei adoptate. Incepem sa nu mai crestem, sa nu ne mai dezvoltam si interesant e ca incepem sa dam vina pe viata pentru dezastrul in care ne aflam. Simtim cum moartea ne patrunde fiinta.

Ma intreb daca o alternativa mai buna nu ar fi sa ne daruim vietii in totalitatea ei, dandu-ne consimtamantul la toti polii ei diversi si contradictorii si sa-i permitem sa ne suprasolicite si sa ne dezvolte liber si nestingherit. In loc sa ne folosim de viata ca sa ne traim o anumita identitate creata, ce ar fi daca am lasa viata sa ne fie dascal. Oare trebuie sa controlam si sa manipulam viata pentru a-i gasi sensul? Nu-i asa ca atunci cand incercam sa facem asta parca o pierdem printre degete. Cand incercam sa o gastigam, o pierdem. Nu putem avea cotrol asupra vietii fara sa o risipim in cautarea unei iluzii. Partea tragica e ca putem trai si totusi sa nu experimentam viata. Poate ca singurul mod de a experimenta viata cu adevarat este sa lasam viata sa-si urmeze cursul, sa-i permitem sa interactioneze cu noi, sa-i ascultam glasul. Nu sa incercam sa facem sa se intample ceva, ci sa raspundem la ceea ce se intampla. Nu ma refer aici la o experienta pasiva, ci dimpotriva una activa care actioneaza si creaza in armonie cu ceea ce ne sta in fata. Lasam viata sa ne dirijeze directia si calea pe care mergem si cream in sincronizare cu ritmul ei. Nu mai incercam sa cautam “un anumit tip” de viata, ci ne insusim viata asa cum e: in totalitatea ei. Uneori viata ne va impinge sa facem o schimbare, alteori va vrea doar sa ne bucuram de ea, sa o apreciem, sa o descoperim. Adevarul e ca nu noi decidem ce si cand facem ceva in viata, viata face aceste decizii pentru noi, nu-i asa? Fie ii acceptam invitatia si ne bucuram de ea, fie ne luptam cu viata si ne producem chin si rani.

A avut lectura asta un ecou in tine? Te regasesti uneori luptandu-te cu viata? Ce faci sau ce ai facut in situatiile astea? Intelegi clar ce sugerez eu? Sunt oare singurul care se gandeste la asta?

Lasa un comentariu oricare ar fi raspunsul tau.

Razboiul impotriva raului?

[Prima data pe acest blog ... citeste aici]

Exista o dihotomie indrazneata intre bine si rau care ne ademeneste pe noi toti. Se naste dintr-o dureroasa constientizare a prezentei binelui si a raului pretutindeni in jurul nostru. In dorinta noastra pentru ceea ce este bun incercam sa identificam ce este rau ca sa-l putem elimina. Prezumtia este ca raul e undeva in alta parte, fara sa ne dam seama ca de fapt el este prezent acasa la noi, in fiecare din noi.

Ne asemanam robilor din pilda cu neghina care vor sa “o smulga” si Isus pledeaza impreuna cu paginile istoriei pline de sange si suferinta: “Nu” … “ca nu cumva, smulgînd neghina (raul), să smulgeţi şi grîul (binele) împreună cu ea”

Reactia adecvata si eficienta fata de prezenta raului in lume este sa incercam sa lecuim raul de la noi, din noi.

Din nou cuvintele Stapanului nostru sunt nepieritoare: “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bîrna din ochiul tău?” “Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintîi cu piatra”.

Natiunea noastra (ma refer la State Unite) se afla intr-un razboi declarat impotriva raului din lume. In tumultul economic in care ne aflam incercam sa vanam raul care se presupune ca ar fi cauzat situatia asta.

Putem sa ne oprim odata din vanatoarea asta stupida de vrajitori in familiile noastre, in comunitatile noastre (biserici etc), in natiunea noastra, in economia noastra, in lumea in care traim? Putem oare? Oare ne vom opri vreodata? Totul incepe cu noi atunci cand suntem gata sa ascultam pledoaria lui Isus.

Putem sa ne bazam pe tine?
Care e pozitia ta?

Angoasa cufundata in entuziasm …

[Prima data pe acest blog ... citeste aici]

Lansez blogul acesta cu mare entuziasm si totusi cu mare angoasa. [Nu stiu daca asta e doar un alt exemplu de paradox pe care mi-l pune in fata viata sau sunt atat de constient de existenta paradoxului incat il depistez peste tot.]

Sunt entuziasmat ca in sfarsit pot sa ma expun intr-o forma scrisa si sper sa pot in felul asta sa interactionez cu altii. Imi place acel tip de conversatie in care cei cu care conversez sunt interesati de mine ca persoana, in felul in care gandesc si vor sa vada felul in care reflectiile mele au rezonanta cu conversatia mai mare la care participam cu totii.

Sunt entuziasmat in parte pentru ca, sub forma asta, sper sa-mi gasesc locul in conversatia mai mare (la subiectul, domeniul respectiv etc.). Citesc una alta si ma gandesc: de ce nu spune cutare lucru sau daca il spune de ce o face asa mai cu ocolitul. Vad atata agitatie care se naste dintr-o simpla intelegere gresita din partea noastra si ceva in mine parca vrea sa strige si sa faca pe toti sa se opreasca si sa le spun: inainte sa continuati, v-ati gandit la urmatorul lucru? Nu am nici ignoranta nici aroganta sa presupun ca sunt singurul care se gandeste la asta sau ca sunt singurul care as spune sau as scrie despre asa ceva. Si totusi, in cercul meu de prieteni simt nevoia sa spun la ce ma gandesc si sper sa gasesc sau sa fiu gasit de altii care gandesc la fel. Asta ar fi un rezultat fascinant pe care nu l-as experimenta daca mi-as tine gura (nu as scrie blogul asta) si as reflecta introspectiv la toate astea.

Sunt entuziasmat deasemenea (trebuie sa recunosc) ca prin blogul acesta mi-as perfecta abilitatile de comunicare, abilitatea de a ma exprima elocvent jucandu-ma cu diversitatea si complexitatea pe care limba poate sa o ofere. Una e sa cunosti un sport teoretic si cu totul alta e sa joci, nu? Asta se intampla cand iei conceptele abstracte ale limbi si le testezi si te joci cu ele. Ajungi sa experimentezi ceva minunat (rezervat, banuiesc, doar scriitorilor si intr-o anumita masura oratorilor).

Ma incearca si o angoasa, pentru ca stiu ca cu viata mea asa cum e acum (trebuie sa spun minunata, deci nu am nici o disatisfactie in sensul asta), cu toate responsabilitatile pe care le am, nu mi-as putea gasi perspectiva, nu as putea ajunge in strafundul sufletului ca sa-mi exprim gandurile.

Ma nelinistesc si de faptul ca in tot efortul meu de a fi clar in ceea ce spun voi fi inteles gresit, etichetat si judecat necinstit. Desi inteleg ca asta e soarta scriitorului, ma incerca o angoasa in special stiind ca in mod indirect imi va fi afectat familia. Ok, ok … in strafundul sufletului, ca tot omul urasc respingerea! E vorba, sigur, de o respingere nefondata, dar ar fi o respingere. Cu toate astea entuziasmul este atat de intens incat sunt gata sa-mi incerc norocul si de aici vine angoasa cufundata in entuziasm.

Vreau sa multumesc tuturor celor care m-au incurajat sa scriu acest blog. Sunt sigur ca nu as fi facut-o fara voi. Multumesc !!!

Intentionez sa scriu zilnic si om vedea cat o pot tine tot asa. Asta suna a AVENTURA!!!

Sa vedem …